Nici macar nu este neaparat necesar sa ti se spuna textual „aceasta informatie este confidentiala”. Esti responsabil sa gandesti cu capul propriu si sa nu dai cu informatia in populatie doar ca sa te dai mare.

Si inca una: lumea este mica! In nici un caz nu merita sa te bizui pe faptul ca cel caruia ii spui tu nu va aspune cuiva interesat. Exista o sansa de 87.45% (ah, ce profesional suna – de fapt este doar o sansa foarte mare!) ca informatia data de tine sa ajunga in locul cel mai antipatic. Intotdeauna un var al unui prieten va avea o sotie al carei coleg este prieten cu persoana cea mai nepotrivita sa afle. Sau, inca mai rau – toti cunoastem pe cineva in presa. Si atunci secretul profesional ajunge foarte public . Si te trezesti ca acea companie pe care voia firma ta sa o cumpere costa dublu (de exemplu)…

Mai am: Nu conta pe discretia altuia mai mult decat contezi pe discretia ta. Daca cineva ti-a spus ceva confidential si tu nu-ti poti tine gura, cum te poti astepta ca cel caruia ii spui “te rog sa nu dai mai departe” sa trateze treaba confidential, el fiind deja mult mai putin implicat in problema.

Una peste alta totul este despre responsabilitatea pe care o ai legat de jobul/compania/informatia respectiva. Etica responsabilitatii este un bun pe care il ai si merita sa te tii de el.

Si…. nu, nu mi s-a intamplat nimic antipatic, din contra: imi aduc aminte de exemplu ca in cazul achizitiei RAV de catre Microsoft, a fost o echipa Linklaters/PWC/Nestor/GECAD/Microsoft – in total vre-o 50 de oameni care au stiut de deal timp de 6 luni, iar in ultima luna au stiut suplimentar toti angajatii GECAD – 120. Si nu s-a varsat nimic! Respect.

In restul articolelor voi promova antreprenoriatul, voi arata ce bine este, cata energie degaja activitatea asta, cate oportunitati genereaza, cat inveti, cati prieteni iti faci…..

O sa incep prin a spune cata energie consuma antreprenoriatul, cati dusmani capeti, cata munca, cat stres… Ooooo…. ce nashpa era la inceputuri cand venea ziua de salariu si stiam ca 10 (apoi 20, 30…. 50… 70 de oameni + familii) depind de capacitatea companiei (deci si a mea) de a le plati salariile. Ce responsabilitate!

Cate situatii in care nu se stie daca iese treaba sau nu.

Cate proiecte trebuie sa incepi pentru a avea sansa ca unele sa iasa (vezi pagina de proiecte incepute de mine si incearca o statistica de reusite…). Cata putere iti trebuie sa te ridici dupa ce ai esuat un proiect si sa inveti ceva din asta.

Cata gandire pozitiva iti trebuie (si cu ce efort) pentru ca insuccesele sa nu-ti ia zambetul de pe buze… pentru ca acei putini oameni care te dezamagesc sa nu-ti modifice gandirea despre toti oamenii care merita respect… si sa-i apreciezi in continuare la valoarea lor reala.

Cata energie mentala iti trebuie (si cu ce efort) pentru a nu aduce problemele de la serviciu (aaa…. antreprenoriatul nu e doar un servici, esti tu insuti!) acasa. Pentru a reusi sa-ti tii familia departe de greutati, sa nu te vada incruntat…. Cat noroc iti trebuie sa ai o familie care sa te accepte asa, uneori cu o fata pe care nu or s-o inteleaga, alteori putin absent… si sa te ajute oferindu-ti ceea ce ai nevoie.

Cum sa faci sa ai incredere in oameni chiar dupa ce unii ti-o inseala, caci pana la urma businessul e un joc de echipa, iar echipa se bazeaza – nu-i asa – pe incredere.

Cum este sa te chinui mereu sa decelezi intre prieteni si pupatori….

E greu…. e al naibii de greu si pentru asta trebuie sa te gandesti de 100 de ori inainte sa te apuci de un business. Si dupa ce va fi greu va veni o perioada si mai grea, iar cand trece si aceasta – totul va deveni infernal… pana la urma devii dependent de greutati…

Dar… fir-ar: tocmai de asta e atat de frumos!
Si satisfactiile sunt imense.