(nu stiu daca exemplele sunt relevante, stiu ca Dragos a iesit din Flamingo mult inainte de probleme, presupun ca si sotii Fughina. Acceptati va rog numele respective cu titlu exclusiv scolastic. Sunt convins ca exista exemple mai bune.)

Revenind si la primul subiect – ma gandesc din nou la exemple din state: oameni care au nevoie de bani se duc si muncesc la macdonalds, in benzinarii, plimba catei prin parcuri. Si in fiecare din aceste ipostaze fac treaba pe care trebuie sa o faca, iar cei din jur apreciaza ceea ce fac. Fara indoiala ca ei lupta sa creasca, sa-si gaseasca alt job, dar cata vreme nu exista altul – cel actual plateste facturile. Si nu odata (chiar am si aici un exemplu foarte apropiat), dupa ce ai frecat podele la macdonalds poti ajunge Senior VP la o supercompanie. Ma intreb din nou: oare noi nu putem accepta ca intr-o situatie de criza personala, orice job este bun? Si odata avut, el trebuie facut bine, nu ca un serviciu pe care i-l faci angajatorului? Iar cei din jur pot oare accepta demnitatea celui care munceste, fara a-l privi de sus? Angajatorii pot la un moment dat sa se desprinda si sa recunoasca talentul real, poate ascuns intr-un tanar care momentan spala vasele?

Intrebari grele pentru mine, nu am raspunsurile general valabile. Dar cred ca sunt din acele intrebari la care trebuie sa ne raspundem fiecare dintre noi la un moment dat, gandindu-ne macar un pic la demnitatea si respectul fata de o munca bine facuta.

In restul articolelor voi promova antreprenoriatul, voi arata ce bine este, cata energie degaja activitatea asta, cate oportunitati genereaza, cat inveti, cati prieteni iti faci…..

O sa incep prin a spune cata energie consuma antreprenoriatul, cati dusmani capeti, cata munca, cat stres… Ooooo…. ce nashpa era la inceputuri cand venea ziua de salariu si stiam ca 10 (apoi 20, 30…. 50… 70 de oameni + familii) depind de capacitatea companiei (deci si a mea) de a le plati salariile. Ce responsabilitate!

Cate situatii in care nu se stie daca iese treaba sau nu.

Cate proiecte trebuie sa incepi pentru a avea sansa ca unele sa iasa (vezi pagina de proiecte incepute de mine si incearca o statistica de reusite…). Cata putere iti trebuie sa te ridici dupa ce ai esuat un proiect si sa inveti ceva din asta.

Cata gandire pozitiva iti trebuie (si cu ce efort) pentru ca insuccesele sa nu-ti ia zambetul de pe buze… pentru ca acei putini oameni care te dezamagesc sa nu-ti modifice gandirea despre toti oamenii care merita respect… si sa-i apreciezi in continuare la valoarea lor reala.

Cata energie mentala iti trebuie (si cu ce efort) pentru a nu aduce problemele de la serviciu (aaa…. antreprenoriatul nu e doar un servici, esti tu insuti!) acasa. Pentru a reusi sa-ti tii familia departe de greutati, sa nu te vada incruntat…. Cat noroc iti trebuie sa ai o familie care sa te accepte asa, uneori cu o fata pe care nu or s-o inteleaga, alteori putin absent… si sa te ajute oferindu-ti ceea ce ai nevoie.

Cum sa faci sa ai incredere in oameni chiar dupa ce unii ti-o inseala, caci pana la urma businessul e un joc de echipa, iar echipa se bazeaza – nu-i asa – pe incredere.

Cum este sa te chinui mereu sa decelezi intre prieteni si pupatori….

E greu…. e al naibii de greu si pentru asta trebuie sa te gandesti de 100 de ori inainte sa te apuci de un business. Si dupa ce va fi greu va veni o perioada si mai grea, iar cand trece si aceasta – totul va deveni infernal… pana la urma devii dependent de greutati…

Dar… fir-ar: tocmai de asta e atat de frumos!
Si satisfactiile sunt imense.