India has done well and facts speak for themselves: The per capita income on a PPP basis has grown from US $ 1,178 in 1980 to over US$ 3100 today; over 1000 Indian companies have received foreign direct investment; 125 of the 500 Fortune 500 companies have R&D bases in India and 390 outsource software development to India; over 100 Indian companies have a market cap of over $ 1 billion. Despite this, India, unlike China, which has primarily focused on industrial production for international markets, the Indian economy is domestic led – 64% of India’s GDP is from internal growth. This is what has made the country resilient and largely insensitive to global economic downturns.

India’s is market-led, fuelled by the insatiable appetite of the Indian entrepreneur and strongly backed by the country’s public and private financial institutions. It is not surprising therefore that more than 80% of the country’s financial credit goes to the private sector and bad debt is at less than 2 percent.

There are a number of views and theories on what makes the Indian entrepreneur successful. Some claim that it is the Indian system of education, others cite a business acumen that its deeply imbedded in the country’s culture. I however have my own views.

I believe that the success of the Indian entrepreneur is driven by an urge to survive and thrive in an intensely competitive environment. Imagine being one of the billion people in line for the country’s resources. Compete for everything from the day that you are born. Having to compete to get a place in the kinder garden, then in primary school, then in high school, then in university and finally get a job as one of the thousands of applicants. To succeed in such an environment you need to be more than just good – you have to be fiercely competitive. In such an environment, there is no second chance, you make it or break it.

India celebrates its 60th year of the formation of the Republic on January 26, 2010. On this occasion I salute the fearless chasers of the ‘Indian dream’ – India’s unstoppable entrepreneurs.

Acum doi ani si ceva, colegul meu din Italia, David Orban ma batea la cap cu o chestiune noua ce se chema Twitter. Intr-o seara, cand stateam la o cafea si un trabuc, mi-a aratat cum exista acest site care se cheama Twitter.com, pe care poate sa trimita un mesaj cu exact ceea ce facem noi in momentul respectiv, adica de exemplu, bem o cafea si fumam un trabuc la o terasa in Sicilia, si automat toti prietenii lui pot sa vada treaba asta. Dupa care, prietenii pot sa isi dea cu parerea daca e cool sau nu, ca fumatorii mor mai tineri si tot asa.

Rescunosc, la momentul respectiv idea de un site pe care sa scrii ce faci mi s-a parut cam ciudata. Mai ales, cu maxim 140 de caractere pe mesaj. In primul rand, poate nu intereseaza pe nimeni ce faci in momentul respectiv si in al doilea rand, in meseria mea, mai tot ce se intampla e secret, deci, poate n-ar fi prea multe de spus.

Insa Twitter a devenit din ce in ce mai popular si prin Octombrie 2007 mi-am facut si eu cont. Ca mai toata lumea, au trecut 5-6 luni pana sa incep sa-l folosesc mai serios.

Treaba interesanta la inceput era ca puteai sa primesti SMS-uri cand un amic posta ceva. In practica, asta insemna ca la fiecare 5 minute venea cate un SMS, iar daca inchideai telefonul la un film, cand ieseai erau in mod normal 20-30 de mesaje noi. Din pacate, din trimisul de mesaje nu prea ieseau bani pentru Twitter, asa ca prin August 2008 l-au suspendat. Pe treaba asta au incasat destul de multe injuraturi, insa n-a fost sfarsitul lumii.

Tot in August 2008 s-a intamplat si primul atac cu malware pe Twitter. Intr-o dimineata am primit un mesaj ce imi spunea ca un utilizator nou ma urmareste acum pe Twitter. Profilul acestuia arata cam asa:

Chiar daca nu stim Portugheza, nu e greu de ghicit ce inseamna “Video Pornografico” iar link-ul din post ducea la o pagina de web din China, ce distribuia malware.

Initial, incidentul a fost izolat, sau cel putin, eu nu am mai primit astfel de mesaje. Insa incet, incet, au inceput sa apara tot mai multe rapoarte despre atacuri cu malware pe Twitter.

Astfel mi-a venit idea sa implementez un sistem care urmareste tot ce se intampla in timeline-ul public al Twitter-ului, analizeaza tot ce se scrie, extrage URL-urile si verifica daca redirectioneaza utilizatorul care site-uri cu malware. In ultimii 9 ani, de cand lucrez la Kaspersky, m-am ocupat aproape exclusiv de proiectarea de sisteme de monitorizare a atacurilor, deci experienta exista, chiar si infrastructura si serverele erau deja disponibile.

Sistemul, denumit Krab Krawler (la Kaspersky exista un obicei prin care toate proiectele trebuie macar sa contina litera ‘K’, daca nu sa inceapa cu ea) a devenit operational in August 2009. Internii biroului din Romania, Selma Ardelean, Dan Demeter si Alexandru Tudorica l-au programat in PHP, avand in spate o baza de date MySQL, totul ruland pe sisteme Linux.

In momentul de fata, sistemul analizeaza cam jumatate de milion de URL-ul pe zi, descarcand in medie 60GB de date pe luna. In felul acesta, putem monitoriza noile atacuri ce au loc prin intermediul Twitter-ului si putem adauga detectie in Kaspersky AntiVirus imediat ce descoperim malware nou, fiindca majoritatea atacurilor de acest gen se bazeaza pe cai troieni complet noi si nedetectati de majoritatea firmelor producatoare de AV.

Twitter este unul din site-urile Web 2.0 cele mai populare in acest moment. Web 2.0 a devenit o tinta interesanta pentru atacatori, deorece este extrem de usor sa exploatezi falsa impresie de incredere pe care ti-o ofera un nume sau o fotografie cunoscuta. De exemplu, daca esti prieten cu Kevin Rose pe Twitter, iar Kevin posteaza un mesaj de genul “Very cool video: http://…”, 95% din cei care il urmaresc vor da click pe URL fara sa se mai gandeasca. Daca la adresa respectiva apare o avertizare ca trebuie instalat un plugin nou, sunt sigur ca macar jumate vor cocheta cu idea de a-l rula in sistem. Asta fiindca este improbabil ca o persoana precum Kevin Rose sau Radu Georgescu sa vrea sa infecteze pe cineva in mod voit. Marea majoritate a atacurilor prin intermediul site-urile de tip Web 2.0 se bazeaza pe exploatarea increderii in prieteni sau persoane publice.

Pentru mai multe informatii, va invit sa vedeti online prezentarea “Twarfing: Malicious Tweets”, pe care am sustinut-o la Virus Bulletin, impreuna cu prietenul si colegul meu Morton Swimmer, de la Trend Micro:

http://www.slideshare.net/craiu/twarfing-malicious-tweets

Costin G. Raiu
http://twitter.com/craiu

Despre prietenie
Investitorul nu e prietenul tau. Si e bine sa nu crezi vreodata asta. La un moment dat in viata inveti ca anumite lucruri sunt mai placute daca e si un pic de sentiment, sau macar o iluzie in sensul asta, iar asta au invatat-o si investitorii, asa ca o sa discutati despre familie si despre vacante, dar totul se va opri la bani. Cred ca cel mai bine as defini investitorul ca pe un prieten de vreme buna. E usor sa negociezi felii din profit; cu cat e mai mare, investitorul e mai darnic sa-ti promita felii din ce in ce mai generoase. Nu incerca insa sa negociezi felii din pierdere. Pierderea e a ta; investitorul nu se asociaza cu tine ca sa piarda; mult inainte de asta o sa te trezesti cu rufele in strada si cu cumparatorii la usa. Nu ai tai, ai lui. Cum zic mafiotii, “nothing personal”. Asa ca e bine ca dupa ce aduci investitori, sa te mentii in zona luminoasa a afacerii; la vremuri grele, investitorul te ajuta pana cand crede el ca se mai poate face ceva, dupa care ia masuri, fara sa te mai intrebe. Partea buna (e si o parte buna) e ca un investitor nu se complica cu tine daca ai sanse serioase sa ajungi in bucluc. Si o sa-ti dea suturi imediat ce o sa te indrepti intr-acolo, chiar mai inainte sa-ti dai tu seama.

Vrajeala
Vrajeste-l, pregateste-ti armele de seductie. Asta nu inseamna sa il consideri prost, sau sa crezi ca nu vede praful de sub covor. Inseamna doar ca daca stii ca inviti un investitor la tine acasa, e bine sa faci curat inainte, ordine, sa-ti aranjezi hainele in dulap (precis o sa se uite si colo, si sub pat, si in toate locurile in care poate tu nu te-ai mai uitat de mult, pentru ca, nu-i asa, las’ ca merge si fara). N-o sa poti face din rahat bici, dar macar o sa ai linistea ca ai scos tot ce se poate. Iar daca te gandesti cu mai mult timp inainte, si te mai duci si la sala, mai tii si vreo cura de slabire, sau, culmea, iti mai iei si vreun trainer personal, atunci chiar se cheama ca ai adus discutia pe un teren cat de cat mai nivelat …

Experienta
Nu vreau sa spun ca nu exista deal-uri profitabile pentru toata lumea. Dar astea se fac de obicei intre adulti care fac ce vor si stiu ce fac, sau cam asa parca era reclama aia. Adica de la al doilea, treilea, patrulea deal incolo. Pana atunci, nu-ti face iluzii, fa-ti insa temele, nu cere mai mult decat poate investitorul sa-ti dea (bani, ceva relatii, imagine, poate un pic de stiinta de la vreo alta firma in care s-au varat), nu oferi mai mult decat crezi ca poti (fii atent; daca promiti, s-ar putea sa trebuiasca sa si dai ce-ai promis, si pentru un rateu platesti mult mai mult decat pentru o depasire de plan). Experienta e recunoscuta urgent de investitori, care tind sa ajunga la parteneriate corecte foarte rapid daca stau de vorba cu cineva care vorbeste aceeasi limba. Iar asta iti doresti si tu. Asa ca … pune mana si invata limba lui.

Despre planuri de viitor
Investitorul nu are aceleasi scopuri ca si tine. Iar viitorul lui nu seamana cu al tau. Oricat incearca el sa caute sinergii si interese comune (adica sa va umpleti toti de bani in cel mai scurt timp), sansele sunt ca antreprenorul sa fie mereu cu un pas in urma. Investitorul vrea sa iasa din firma in cativa ani, cu maximum de profit (daca-l intrebi, o sa ti-o si spuna, asa ca nu-i nici un secret, doar sa intrebi). Asa ca nu are rost sa faceti planuri pe termen lung, sau sa consideri ca iesirea aia n-o sa afecteze firma. E ca si cum ai chema pe cineva in casa, care peste trei ani vinde cuiva camerele in care statea el. Nu stii cine vine in locul lui, si ce-o sa faca cu camerele alea, iar daca (vezi contractul initial) iti vinde si baia, si bucataria, chiar daca ramai cu camerele din fata, sansele sunt ca dupa vanzare lucrurile sa se complice simtitor. Mai bine vindeti amandoi si impartiti suma (vezi din nou contractul initial). Si tu care iti facusesi planuri sa zugravesti, sa dai petreceri, sa lasi casa copiilor …

Despre fraieri
Chiar daca esti fraier, investitorul n-o sa profite prea pe fata de asta. Cum zicea un sef de-al meu, pe cand faceam contracte de finantare cu antreprenori suparati (si avea dreptate): e preferabil ca in urmatorii trei ani, antreprenorul sa se concentreze pe dezvoltarea firmei, nu sa incerce sa-si ia revansa pentru un deal in care l-ai pacalit pentru ca era mic si inca nu stia despre ce se discuta. Dar nu te baza prea mult pe asta: cele spuse nu se aplica peste tot. Nu se aplica, de exemplu, la prevederile despre iesirea din firma. Atunci e prea tarziu sa faci ceva, oricum prietenia trece intr-o etapa noua, ca sa fiu delicat, si daca te superi ca imparteala nu e cum credeai tu (care n-ai avut niciodata curiozitatea sa intelegi toate frazele alea ciudate), treaba ta. Asa ca citeste si intelege toate clauzele, oricat de ciudat suna ele, odata semnate e greu sa le mai desfaci …

Despre primele intalniri
Si inca ceva important. Poate cel mai important. La investitii nu e ca la fotbal. Chiar daca ai senzatia ca te pricepi, asa, din fotoliu, ca tot omul, gandeste-te ca investitorul e un profesionist care asta face: da bani, ia bani si face deal-uri. Tu nu. Daca esti din aia care au un vis si care abia acum invata pe pielea lor toate nimicniciile vietii de firma (TVA, cash management, motivarea personalului, descarcarea filmelor prin net-ul firmei, contabilitate din care nu intelegi nimic, etc.) – ceea ce as numi un sentimental, sau, daca sunt foarte bine dispus in dimineata aia, un intuitiv, sansele sunt mari ca intre priceperea ta in ale negocierilor si contractelor de investitii si priceperea tipului suav si cu cravata cu care vorbesti (dar in spatele caruia zac unii care chiar stiu ce vorbesc) sa fie vreo trei-patru clase diferenta. Nici el nu e un supraom: el nu stie sa faca ce faci tu, si nici tu nu stii sa faci ce face el, doar ca meciul asta e pe terenul lui, iar daca faci improvizatii, e cam pe banii tai. Sfatul meu: ia-ti ajutoare si plateste-le. Consultanti, avocati, finantisti, tot ce-ti trebuie. In final, castigi mult mai mult decat daca tii la onoarea ta de mare sef care se pricepe la toate.

Despre viata impreuna
Un investitor minoritar nu e la fel cu unul majoritar. Minoritarul vrea informatii da’ nu se poate amesteca prea tare in ce faci tu. Tu poti lua decizii, el poate sa le blocheze. Daca nu va intelegeti, o sa te irite pana cand o sa faci ceva sa scapi de el (adica sa-i dai banii inapoi si cu un profit mult mai mare decat ti se pare tie fair). Daca nu poti, trebuie sa faci ca scoica: il tii acolo si-l transformi in perla. Doar ca pentru un razboi civil intern in firma iti trebuie nervi tari si colaboratori loiali, si nu e ceva pe care sa ti-l doresti.

Un investitor majoritar te cam pune in situatia de angajat. Conveniti ce ai de facut, el isi vede de treaba si tu faci ce ati convenit (adica profit pentru toata lumea). Daca nu, optiunea lui e sa aduca pe altcineva mai destept. Din experienta investitorilor cu firme romanesti, pot sa va spun ca s-a dovedit ca e mai profitabil si mai rapid sa iei o firma romaneasca cu un produs si o piata buna, si sa aduci niste expati sa o conduca pe bani multi timp de trei ani, cu niste scopuri foarte clare, spre disperarea nationalista a romanului actionar sau angajat deopotriva, care are senzatia ca si-a vandut tara. Asta cam asa e, da’ daca ai vandut-o, asta e, degeaba te mai lamentezi. Cum ziceam mai sus, nu poti sa si pastrezi placinta, s-o si mananci …

Despre divort
Contractul e o hartie, relatia e altceva. Orice scrie in contract, si oricine are dreptate, daca ajungi la judecata, pierde toata lumea. Si investitorul stie asta. Da, sunt si divorturi care se lungesc prin tribunale ani si ani, mai ales cand e ceva de impartit, dar timpul costa bani (vezi mai sus), iar investitorul prefera o intelegere cat de cat echitabila unui proces de lunga durata. Asa ca e bine sa pregatesti acea intelegere daca vrei sa declansezi ostilitati pe fata. Dar daca contractul te vara in corzi, intelegerea va fi mult mai dificila, si va trebui sa dai mai mult

Mai bine singur?
Se poate si fara? Da, da’ nu te baza pe asta. Ne place sa ne uitam la povesti de succes, incepute in garaje si terminate pe culmi, dar in viata de toate zilele, majoritatea nu se intampla asa. Cel putin partea cu culmile. Dupa cum majoritatea firmelor de succes nu inventeaza produse si piete, ci executa si dezvolta si marketeaza mai bine ceva descoperit de altii. Despre asta insa poate intr-un post viitor. Uitati-va pe un site de shareware; toate miile de aplicatii de acolo sunt facute de oameni care asteapta sa devina un al doilea Google sau, de ce nu, RAV, iar intre timp isi vad de scoala sau de slujba si de copii, incasand cate 15$ prin Avangate daca aplicatia nu e suficient de interesanta s-o cracuiasca cineva, moment in care nici aia 15$ nu sunt chiar siguri. Asa ca obisnuiti-va cu ideea de investitor. Pregatiti-va firma. Faceti planuri si chemati un sceptic binevoitor sa vi le faca praf. Repetati exercitiul. Cititi despre evaluari, IPO-uri si “claw-back” si “piggy-back” si “options” (imi par rau pentru englezisme; cand o sa avem investitori romani profesionisti, poate o sa avem si nume din astea traduse). Ganditi si fiti onesti cu voi insiva. Dupa aia, chemati investitorii. Daca nu vin, repetati exercitiile de mai sus un an, doi, trei. Daca nici atunci nu vin, poate ca ar trebui sa contemplati un exit. Al vostru .

P.S. Dupa cum recomanda Radu, incerc sa estimez daca e un post optimist, sau pesimist, care vede jumatatea goala sau pe aia plina. De la mine se vede usor optimist (as fi zis realist, da’ fiecare are realitatea lui). De la voi cum se vede?