Foarte frumos mesajul, ai argumentat pentru ambele parti. Ca intr-o familie.

Categoric, nu trebuie amestecate! Eu sunt patit acum vreo 10 ani cu angajatul de rude la mine: oricum o dai, nu ai aceeasi autoritate in fata lor ca in fata altor angajati, plus ca reactia lor nu e intotdeauna cea normala, mai ales daca se gandesc ca “doar nu ma da afara, e varul/unchiul meu”. Cu atat mai mult in cazul sotiei/sotului!

Amestecatul familie/afacere uzeaza extrem de repede relatia si pe plan sentimental… stii cum e, ajungi sa te certi acasa pe teme ce tin de “serviciu”. Si chiar daca nu te certi, fi sigur ca tot despre afaceri ai vorbi si acasa… oare asta vrei? Te insori cu ea pentru ca e un bun manager/inginer/jurist/etc sau pentru ca o iubesti? )

Plus ca, sa fim seriosi, daca iti vezi sotia la munca toata ziua, nu mai ai nici aceeasi placere sa vi acasa la familia ta, cand vezi aceleasi figuri. Poate pe termen scurt merge, dar cand vorbim de ani si ani de zile… nu mai merge.

La un moment dat, suna telefonul si sunt invitata la un interviu.
Ma “documentez” cum trebuie inainte si ma prezint la fata locului.

Discutia cu “seful cel mare” (un domn inteligent, comunicativ, putin trecut de 50 de ani) decurge excelent. Se pare ca lucrurile merg pe calea cea buna si ca totul sa fie clar, inainte sa incep perioada de proba, dau si un test.

Il fac si pe asta si chiar ma gandesc: “Ce noroc, pacat sa-l scapi: job-ul se pliaza pe cunostintele mele, distanta nu este enorma, oamenii par detreaba, birourile frumoase … deci, ce sa-ti doresti mai mult”.

Si cum ma gandeam eu asa, apare si “sefa cea mare” (din pacate … sotia “sefului cel mare” – o femeie de vreo 50 de ani). M-a masurat din cap pana in picioare si m-a intrebat doar atat:

-”In ce an sunteti nascuta?” …

Eu: – “in anul cutare”;

Dansa (ca nu-mi vine sa-i spun “dumneaei”, pentru ca nu merita):
“Hmmm, tanara. Stiti, mie nu-mi place cum gandeste generatia dumneavoasta!”

Eu: “-Dar nu am apucat inca sa purtam un dialog, ca sa vedeti ce fel de gandire am.”

Dansa: – “Oricum, nu conteaza, eu chiar nu ma inteleg cu cei din generatia dumneavoastra. La revedere!”

“Seful cel mare”, ma priveste descumpanit, uluit si redus la tacere. Il inteleg ii strang mana, in semn de respect si o salut si pe “doamna”.
Asa ceva nu mi s-a mai intamplat niciodata pana acum. Dar “never say never”. Stau si ma gandesc ca oamenii aceia lucrau in vanzari, un domeniu in care se presupune ca stii sa comunici etc.

Am incercat sa-mi dau singura un raspuns, desi nu pot sti 100 % ce a fost in capul “angajatoarei”. M-am descurcat la interviu, am fost imbracata cat se poate de decent (pantaloni lungi clasici si camasuta de interviu), deci fara fusta …

Totusi, avand in vedere ca trebuia sa lucrez cu “seful al mare”, cred ca aici a intervenit simtul mult prea ascutit al proprietatii … din partea femeii. Acum, ma bucur, ca nu m-a acceptat. Ce-as fi facut daca m-ar fi angajat si m-ar fi privit mereu cu resentimentele pe care le-a simtit fata de mine inca de la inceput.
Oare de ce nu o fi trecut in anunt: “cautam persoane trecute de 40 de ani” sau ceva de genul … daca avea o problema cu generatia mai tanara ….
Dar, pana la urma … tot raul spre bine! si sper sa nu ajung si asa peste vreo douazeci de ani.

Deci, fara mila
Multam